Am auzit multe discuții despre caracter în ultimul timp. O parte din ele chiar duceau totul la educația primită în primii 7 ani de viață iar alte discuții spuneau că totul se reduce la conștiință. Cert este că în urma ambelor variante se ajungea la câteva concluzii: caracterul nu se poate schimba, se poate schimba sau cum spun unii “mai sunt şi excepţii”. Este adevărat că educaţia pe care o primeşti îţi poate forma un caracter care să te ajute sau nu în viaţă, iar conştiinţa ţi-o faci în funcţie de ceea ce ţi s-a spus că e bine şi ce e rău când erai mic. Din acest punct de vedere lucrurile par foarte complicate, dar exact ultima concluzie potrivit căreia mai sunt şi excepţii ar putea să contrazică pe orcine spune că nu se poate schimba caracterul. Faptul că există copii crescuţi în orfelinate şi ajung să se integreze în societate, că unii criminali ajung să fie nişte persoane deosebite sau că oameni extraordinari ajung să fie nişte nenorociţi, ne arată că se poate schimba caracterul. Eu nu aş vrea să scot în evidenţă schimbarea caracterului în rău pentru că este foarte uşor să strici. Mai greu e să construieşti ceva. Aşadar mă voi axa pe schimbarea unui caracter greşit într-un caracter deosebit. Aproape majoritatea celor care vor citi acest articol bănuiesc că sunt creştini care cred într-o forţă supremă, creatoare şi într-un Eden, Rai, Paradis sau cum doriţi să îi mai spuneţi. Eu unul ştiu un lucru sigur: că nimeni nu va putea intra acolo cu un caracter îndoielnic, deoarece acolo nu va găsi ceea ce obişnuia el să facă şi în mod clar nu îi va plăcea. Plus de asta, nu ar putea să reziste în preajma lui Dumnezeu. Nu se poate să existe întuneric şi lumină în acelaşi moment. Aşadar, cei care vor să ajungă în Eden trebuie să se pregătească pentru a-l dobândi, trebuie să ajungă să se asemene cu Tatăl nostru cel ceresc. Această pregătire trebuie făcută treptat și împreună cu Dumnezeu care ne dă și voința și înfăptuirea, după cum stă scris în Filipeni 2:13. Dumnezeu ne spune cum trebuie să fim pentru ca să fim pregătiți pentru ziua când El va veni. Trebuie să fim plini de dragoste, iar atunci când vorbim despre dragoste ne ducem direct la 1 Corinteni 13. Dragostea e răbdătoare, este plină de bunătate, iartă și crede totul.

Un creștin care este plin de dragoste nu poate să fie nepăsător și nu poate să nu facă un bine atunci când are ocazia. În Matei 5:43-48, Dumnezeu mai subliniază odată cum trebuie să fie caracterul unui copil al lui Dumnezeu: să ne iubim aproapele dar și dușmanul, să binecuvântăm pe cei care ne blesteamă și să facem bine celor ce ne urăsc, pentru că dacă nu vom face toate acestea nu ne asemănăm cu Tatăl nostru. Ba chiar mai mult – ne asemănăm cu niște vameși. Trebuie să fim desăvârșiți după cum Tatăl nostru este desăvârșit.

Cum putem ajunge desăvârșiți? Prin lepădarea eu-lui și prin decizia de a-L lăsa pe Dumnezeu să-ți conducă viața, adoptând stilul de viață pe care Dumnezeu ți l-a propus deoarece știe că acesta este cel mai bun pentru tine.

Dacă totuși ne este greu să lepădăm eul, ar trebui să ne gândim că Isus a lăsat Cerul ca să ne dea fiecăruia șansa de a intra în Eden, iar asta deși nu eram vrednici de o așa jertfă. Ar trebui să avem și noi dragoste, răbdare și bunătate cu cei din jurul nostru, așa cum Dumnezeu are cu noi. Oare unde am fi fost noi dacă El nu era așa? Oare unde am fi noi, cum ar arăta lumea de astăzi dacă am avea dragoste, răbdare şi bunătate faţă de cei din jurul nostru, faţă de persoanele cu care intrăm în contact zilnic. Probabil că toată lumea ar dormi cu uşile deschise sau poate chiar le-ar scoate de tot.

Dacă am realiza că prin comportamentul nostru putem propăvădui Cuvântul, poate am fi mai responsabili. În Proverbe 15:1 stă scris că un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia, iar în Proverbe 25:15 spune: prin răbdare se înduplecă un voievod, iar o limbă dulce poate zdrobi oasele. Așadar, am putea da mărturie prin propria persoană. Chiar dacă vom fi descurajați de Satana și vom crede că este imposibil să ajungem desăvârșiți precum Tatăl nostru, trebuie să ne aducem aminte că niciun părinte nu ar fi în stare să ceară copilului său ceva imposibil. Cu atât mai mult Dumnezeu care știe ce a pus în noi și știe de ce suntem în stare atunci când Îl primim în viața noastră ca ajutor. Singuri nu putem face nimic deoarece noi nu luptăm împotriva cărnii și a sângelui, iar Satana prin viclenia lui de mii de ani, ne poate învinge.

Un alt aspect pe care nu trebuie să îl pierdem din vedere, este că  nu vom intra în Eden cu un caracter perfect, ci acea desăvârșire va fi atinsă în cer. Ceea ce trebuie însă să știm este că ultima noastră zi pe acest pământ, va fi exact ca prima zi în Edenul ceresc. De aceea trebuie totuși ca să ne apropiem de standardul impus de Isus, deoarece în prezența lui Isus nu poate rezista păcatul.

Să ne ajute Dumnezeu să Îl putem primi în viețile noastre și să aruncăm la gunoi eul nostru, astfel încât să putem fi niște copii ai lui Dumnezeu plini de dragoste, bunătate și răbdare, după cum Tatăl nostru este.

P.S: Atâta timp cât vrei poţi face orice. Prin perseverenţă şi rugăciune îţi poţi schimba caracterul!

- Hei, mă din casă !

- Cine ?

- Tu !

- Eu ?

- Păi cine !

- Ce-i ?

- Cum ce-i ?

- Păi ce-i ?

- Ai o scrisoare !

- Cine, mă ?

- Tu.

- Eu ?

- Păi cine.

- Ad-o-ncoa !

- Ce, mă ?

- Scrisoarea.

- Ce scrisoare ?

- Ştiu eu ce scrisoare ?

- Trebuie să plăteşti !

- Ce, mă ?

- Cum ce ?

- Ce să plătesc ?

- Porto.

- Cine ?

- Tu.

- Eu ?

- Păi tu.

- Ce porto, mă ?

- Iaca, porto.

- Cum aşa ?

- Păi, ştiu !

- Nu-i plătită ?

- Ce ?

- Scrisoarea.

- Ehei !

- Cum ehei ?

- Ai să dai, măi !

- Ce ?

- Bani.

- Ce bani ?

- Porto.

- Cît, mă ?

- Ce cît ?

- Cîţi bani, mă ?

- 15.

- Cum 15 ?

- Păi ! Dar de ce, mă ?

- Nu ştiu.

- Iaca 15.

- Aşa.

- Ei, dă-mi-o !

- Ce, mă ?

- Scrisoarea.

- Ce scrisoare ?

- Care ai adus-o.

- Eu, mă ?

- Păi cine ?

- N-am adus-o.

- Păi cum ?

- Nu-i la mine.

- Asta-i !

- Cum asta-i ? Unde-i, mă ?

- Cine ?

- Scrisoarea.

- La primărie.

- Ba la dracul ! Ba, aşa.

- Păi, cum ?

- Să te duci să ţi-o iei.

Nu ştiu care a fost în ultima vreme lucrul de care aţi auzit voi vorbindu-se cel mai mult, dar eu unul oriunde mă aflam auzeam vorbindu-se despre Haiti. La TV, pe Internet, în maşină la radio,  la biserică, în ziare, pe stradă, oriunde mă aflam auzeam despre Haiti. Astăzi însă în timp ce mă uitam pe Realitatea TV pur şi simplu am avut o stare de scârbă din mai multe motive. Prima dată în timp ce vedeam imaginile am observat un lucru la care nu m-am gândit până azi. Alimentele erau aruncate din avion ca la nişte animale apoi nişte “oameni” se uitau ce frumos se bat săracii oameni pe mâncare doar doar or să mai reziste câteva zile. Pur şi simplu oameni ăştia sunt trataţi aşa intenţionaţ. Un subiect de presă care se vinde bine. De ce ar interveni pentru calmarea şi rezolvarea problemelor când le pot menţine şi să aibă mai mult timp subiecte de ştiri. Dacă ar interveni cum trebuie şi toate ar intra pe un făgaş normal în cel mai scurt timp, nu ar mai avea despre ce să scrie, aşa că haosul trebuie accentuat pentru venituri mai mari.

De altfel, eu unul nu ştiu să fie vreo situaţie unde americanii au intervenit şi au rezolvat problemele. Americanii au reţeta perfectă pentru instaurarea haosului. Un haos din care ei au de câştigat iar restul nu contează. În cazul în care nu aţi observat că tot haosul din Haiti este comandat şi întreţinut, vă rog ca data viitoare când veţi vedea imaginile la Tv, să vă uitaţi mai atenti. Ca o dovadă de cinism desăvârşit mi s-a părut atitudinea plină de tupeu a celor de la Realitatea care după ce au difuzat imaginile din ţara haosului, au difuzat nişte imagini care nu mai au nevoie de comentarii. Imediat după reportajul din Haiti au urmat imagini de pe vase de croazieră. O dovadă de ironie crasă. E ca şi cum te-ai duce la o înmormântare, susţii un speach care să îi facă pe toţi să plângă apoi te opreşti brusc şi spui: apropo, v-am arătat pozele din concediu?

Dacă mai era nevoie de o dovadă că lumea asta a luat-o razna cred că asta i-a pus cireaşa de pe tort. Mi se pare incredibilă o asemena atitudinea într-un secol plin de “umanitate” după părerea unora.

P.S: Eu acum mă întreb: câte clase o fi având respectivul om? Dacă avea măcar 4 clase putea să formuleze o declaraţie de 10 rânduri în aşa fel încât să poată fi descifrată cu uşurinţă

Stăteam şi mă gândeam ca tot omul pe la 2 noaptea şi mi-a venit în minte o situaţie şi chiar mi se pare ciudată tare. Nu ştiu cum, dar la ora asta mi s-a pus pata pe faza asta şi dacă nu scriu despre ideea asta când îmi aduc aminte, după aia iar uit   Mi s-a întâmplat şi nu o dată, dar ultima dată chiar m-a scandalizat deşi nu m-am exteriorizat. Despre ce e vorba? Imaginaţi-vă următoarea discuţie care are loc în metrou imediat după ce prietena noastră comună coboară şi rămânem doar noi doi:

Eu: Se pare că avem prieteni comuni.
Ea: Da…(cu jumătate de gură).
Eu: Pe mine mă cheamă Cristi.
Ea: Eu sunt X (cu aceiaşi jumătate de gură).
Eu: Încântat.
Ea: Şi eu. (e posibil să fi folosit cealaltă jumătate de gură).

Staţia următoare de metrou…

Eu: Şi cum ţi se pare atmosfera pe la noi?
Ea: Interesant…(nicidecum nu vroia să deschidă toată gura).
Eu: Trebuie să mai vii ca să te convingi că e o atmosferă frumoasă.
Ea: Da…

După încă o staţie de metrou…

Eu: Dacă ne vedem şi data viitoare o să te prezint la cât mai multă lume ca să îi cunoşti.
Ea: (Dă din cap aprobator).
Eu: Dar tu eşti mereu aşa tăcută?
Ea: Da, nu sunt prea vorbăreaţă.

După încă o staţie…

Ea: Eu aici cobor.
Eu: La revedere şi o seară frumoasă.
Ea: Mersi la fel.
Eu: Pa.
Ea: Pa.

Coboară şi se închid uşile.

Mă întreb: oare de ce unele persoane nu vorbesc mai mult. Sau măcar mai dezinvolt. Cel puţin discuţia de mai sus pur şi simplu te făcea să te simţi chiar aiurea. Chiar dacă nu cunoşti persoana respectivă, dar măcar încearcă o conversaţie Urăsc fazele astea şi chiar nu le pot înţelege… Sunt eu mai ciudat sau astea sunt momente în care îţi vine să ieşi pe geam? Exemplul ăsta este cum este, dar se poate să dai peste situaţia când vorbim despre o relaţie dintre un el şi o ea, ceea ce este foarte neplăcut. Eu unul aş vrea ca fata aia de lângă mine să vorbească frate. Dacă vorbeşte prea mult o să ştiu eu cum să îi spun fără să o supăr, dar decât să stea ca banca în parc şi să simt că am ieşit la plimbare cu peretele…mai bine să vorbească (Oricum, nu cred că m-ar aduce în situaţia să îi spun să vorbească mai puţin. Până acum doar sorei mele i-am spus asta ). Dacă nu încerci să faci ceva pentru a vă cunoaşte mai mult atunci cum crezi că o să ajungă relaţia aia undeva? Okay, de cele mai multe ori aceste persoane tăcute spun că pentru a deveni mai vorbăreţe trebuie mai întâi să aibă o încredere în tine. Întrebarea mea este: cum să îţi câştige omul ăla încrederea când abia scoţi 3 vorbe? So, ar fi mai bine să laşi tăcerea pentru persoanele care chiar nu pot vorbi şi să încerci să faci o conversaţie. Nu aşa e normal? 

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

Nu cred că are rost o clasificare a lor deoarece din multele lucruri studiate de om, pot spune cu siguranţă că sentimentele cu greu pot fi cuprinse în nişte clasificări banale. Sentimentele sunt prezente în toate acţiunile de zi cu zi ale omului şi se găsesc în orice fiinţă vie. Personal consider că până şi gândacii de bucătărie au sentimente. Când simt pericolul caută un loc cât mai sigur. Albinele când simt inamici care ar putea dăuna familiei, acţionează conduse fiind de sentimente. Oamenii care sunt şi mai cerebrali şi au conştiinţă, pot cugeta şi pot alege între bine şi rău, (sau cel puţin ar trebui să poată),  este condus de sentimente într-o manieră şi mai clară decât animalele şi insectele. Aş putea spune chiar că sentimentele stau la baza acţiunilor. Şi totuşi, sentimentele ce sunt? Deşi spuneam că sentimentele nu pot fi cuprinse în clasificări, singura clasificare la care m-aş încumeta să o fac împarte sentimentele în două: sentimente pozitive şi sentimente negative.

Din experienţa pe care am acumulat-o până acum în viaţă pot spune cu totală siguranţă, că sentimentele pozitive nu pot fi ţinute înăuntru oricât am încerca. Nu le putem pune în lesă sau într-o colivie de oţel. Mai devreme sau mai târziu ele vor ieşi singure la suprafaţă. De cele mai multe ori sentimentele pozitive sunt strâns unite de ceea ce noi numim IUBIRE. Sunt manifestarea acestei stări, iar mie îmi place să spun că dacă iubirea nu are termen de valabilitate atunci nici sentimentele nu au termen de valabilitate. Eu nu am auzit pe nimeni care spre exemplu a simţit ani de zile sentimentul de dragoste, sentimentul de a oferi vieţii sensul de “NOI” în loc de “EU”, să ajungă să spună că nu mai simte sentimentul. Că mai sunt persoane care susţin asta, este aceiaşi teorie care se poate aplica şi multor “atei”. În sinea lor sentimentul ăsta există doar că încearcă să îl omoare. Dacă încerci să ascunzi sentimentele pozitive cu timpul ele se vor acumula şi îţi vor face rău, dar în final tot vor ieşi la iveală cumva.

Sentimentele negative sunt şi ele de altfel la baza multor acţiuni din păcate acţiuni care amintesc mai mult de regnul animal. Tocmai ce spuneam că şi ele au sentimente. Spre deosebire de sentimentele pozitive, chiar se recomandă ascunderea sentimentelor deoarece acest lucru te poate conduce la decizii ce pot să te ajute foarte mult şi să îţi formezi caracterul.

Toate sentimentele sunt prezente în om încă de la început. Ne naştem cu ele. Diferenţa în viaţă o va face mediul de viaţă în care ai crescut în primii 7 ani de viaţă. Dacă exemplele tale au fost demne de urmat atunci în dreptul tău sentimentele pozitive vor avea un factor decizional în cele mai multe cazuri, iar dacă mediul în care ai crescut a fost unul nociv cu siguranţa acest lucru se va reflacta în mod megativ asupra diciziilor tale şi implicit asupra modului în care sentimentele îţi conduc viaţa. Sentimentele pot fi dobândite pe parcurs dar este foarte greu ca acestea să ia locul celor care au avut câştig de cauză la începutul vieţii. Spre exemplu: un copil care a crescut la casa de copii sau pe stradă cu siguranţă nu îi va fi uşor să ia cele mai bune şi cele mai corecte decizii. Foarte puţini copii care cresc într-o casă de copii până la 18 ani reuşesc să se integreze în societate ca şi cum nu ar fi plecat de la început cu un dezavantaj. De asemenea, un copil care a avut cele mai bune exemple lângă el, este mai greu să se depărteze de la învăţăturile părinteşti. Întotdeauna sunt excepţii, dar aceste excepţii nu formează o regulă. Bineînţeles că trebuie să ţinem cont de aceste excepţii.

Ce aş vrea să subliniez prin această postare? Păi sunt mai multe lucruri.

1. Dacă sunteţi părinţi acordaţi cea mai are importanţă educaţiei copiilor. Creşteţi copiii într-un spirit cât mai optimist şi condus de moralitate şi dreptate.
2. Sentimentele odată dobândite pot fi foarte greu de schimbat. Nu poţi spune azi “Te iubesc” şi mâine “Te urăsc”. Ca să se ajungă aici este nevoie de foarte mult timp dar şi de mai multe probleme nerezolvate la timpul lor.
3. Sentimentele pozitive nu pot fi ascunse. Nu încercaţi pentru că vă veţi face rău. Dacă nu mă credeţi nu aveţi decât să experimentaţi.
4. Sentimentele negative, trebuie îmblânzite oricât de mult timp ar dura. Este un bine pe care fiecare îl poate face pentru el.
5. Sentimentele nu au termen de valabilitate.

De obicei nu visez. Dacă se întâmplă să visez, visez foarte rar şi atunci sigur visez doar ficţiuni. De fapt, noaptea nu visez, cu ochii deschişi însă visez. Asta mi se întâmplă des, poate prea des, dar nu văd o problemă în asta mai ales că fac foarte bine diferenţa între vis şi realitate. Şi totuşi îmi place să visez cu ochii deschişi. Noaptea nu îţi poţi controla visele..ziua da. Poţi să visezi ce vrei, cum vrei, când vrei şi cât vrei şi să nu mai spunem că poţi visa şi aproape oriunde. Cu ochii deschişi îmi place să visez pentru că ajung oriunde în doar câteva secunde. V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să mergeţi printre dorinţele celor din jurul vostru? Să te plimbi pe stradă şi să vezi în fiecare om care trece pe lângă tine întruchipate în fiinţe, dorinţele acelor persoane. Să mergi pur şi simplu şi să vezi ce îşi doreşte lumea să se întâmple în viaţa lor. Să mergi printre dorinţele oamenilor să le observi, dar tu să fi singur capabil de lucrul acesta. Atâtea dorinţe şi foarte probabil multe dintre ele chiar comune şi cu un grad foarte greu de realizare. Ca să fac lucrurile să fie şi mai interesante, după ce ai observat dorinţele fiecăruia să ai capacitatea de a ştii dacă acea persoană îşi va împlini acele dorinţe sau nu.

Putem să mai complicăm puţin lucrurile? Sigur că da. Să zicem că după aceste două abilităţi ai şi o limită: nu poţi vedea în dreptul persoanei tale dacă dorinţele tale se vor împlini. Este normal să ştii ce îţi doreşti dar să nu ştii ca în cazul celor pe care îi întâlneşti zilnic, dacă în dreptul tău se vor împlini dorinţele. Am fi putut spune că i-ai putea întreba pe alţii despre viitorul dorinţelor tale, dar am menţionat deja: doar tu ai cele două capacităţi. Cred că ar fi interesant ca lucrurile să se întâmple aşa. De ce? Păi hai să vedem. Ai ocazia de a vedea ce îşi doresc oamenii şi totodată să vezi în ce măsură aceste dorinţe se împlinesc şi mai exact care din ele se împlinesc. Tu ai ştii ce dorinţe ai şi ai putea face o logică prin comparaţie şi ai putea să observi că unele dorinţe se împlinesc, iar altele nu. Ar putea fi util acest exerciţiu deoarece ne-ar ajuta să nu ne mai pierdem timpul cu toate dorinţele inutile şi chiar ne-ar ajuta să ne punem dorinţe care au un grad mai mare de realizare şi nu doar nişte S.F-uri demne de cinematografia americană.

P.S: În timpul facultăţii mă trezeam în mijlocul examenelor cu gândul la următoarea trăznaie: cum ar fi dacă ar fi îndeajuns să pun mâna pe cartea de lângă mine şi să ştiu tot ce este în ea pentru un timp de 30 de secunde, fără a o deschide, şi apoi să o reating până când pot rezolva subiectele. Nimeni nu ar bănui că am copiat