De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.