Știu că ninsorile astea fac multe probleme autorităților, oamenilor care abia ajung la serviciu, elevilor și studenților, bătrânilor dar mai ales nevoiașilor de pe străzi, dar eu mă bucur când mă uit pe geam și văd că ninge. Mă bucur când văd că s-a prelungit codul portocaliu pentru că asta înseamnă ninsoare. Îmi place când văd totul alb. Asta poate și pentru motivul că nu se mai vede mizeria orașului, însă cel mai mult îmi place când văd totul alb pentru că îmi vin în minte iernile din trecut când totul era alb. Străzile în special, iar copiii se bucurau că nu îi mai deranjează nicio mașină în timp ce se dăteau pe derdeluș în mijlocul străzii. Și nu orice derdeluș. Un derdeluș lung de vreo 15 metri în care îți făceai freza, iar după ce derdelușul era desăvârșit în urma aruncării apei pe zăpadă, urma binemeritata bătaie cu zăpadă după ce făceam cazemate pe care bineînțeles le stropeam cu apă pentru a îngheța și a fi rezistente în războiul care urma să înceapă.  Să-mi fie cu iertare dar eu mă bucur când văd străzile albe și orașul acoperit de alb. Măcar iarna Bucureștiul pare că e un oraș frumos

Spuneam ultima dată că aveam ceva prieteni, nu mulţi dar numai buni pentru începuturile socializării mele care cu timpul avea să ia aspecte interesante. De ce spun asta? Cine mă cunoaşte ştie Cunosc în prezent muuuulte persoane încât dacă aş vrea să fac o listă cu toate persoanele cunoscute cu siguranţă lista ar fi foarte lungă şi tot aş uita pe mulţi. Ce e mai interesant e că nu am fost mereu o persoană care să ştie să se bage pe sub pielea oamenilor astfel încât să se facă plăcut (nu că acum aş ştii să fac treaba asta prea bine, dar orişicât, acum stau mai bine ). Ţin minte că deşi aveam câţiva prieteni pe la bloc, vacanţele mi le făceam pe la ţară şi acolo nu prea reuşeam eu să îmi fac prea mulţi prieteni. Erau mai mari şi nu aveau ei chef să  îşi piardă timpul cu toţi “mucoşii”.

Sormea fiind mai mare şi fiind fată, era deja în mijlocul lor şi era totul okay pentru ea. Problema era că pe mine nu mă băgau în seamă şi râdeau de mine. Cel mai des încercările mele de a socializa cu ei sfârşeau prin alergări pe uliţă, o înjurătură din partea mea imediat ce intram pe poartă în curte şi apoi un scuipat din partea jignitului   Cam aşa se termina în fiecare zi de câteva ori pe zi (mai exact, mereu când mă apropiam de grupul sorămii), orice încercare de “socializare”. Acum să nu vă gândiţi că ăia fiind mai mari erau nişte nenorociţi fără scrupule. Pur şi simplu eu eram tare nenorocit. Făceam ce făceam şi îi enervam. Erau zile când reuşeam să stau printre ei că de…o pâram pe sorămea “lu’ bunica” şi trebuia să mă ia cu ea. Oricum, de bine de rău într-un final alergăturile pe uliţă s-au împuţinat, dar problema era că râdeau de mine de câte ori aveau ocazia…şi aveau ocazii multe fiind ăl mai mic

Ţin minte că pe atunci se asculta Mr. President – Coco Jumbo şi prin sat era un băiat cam de vârsta mea care avea nişte polipi cam mari şi trebuia operat dar pe nimeni nu interesa. Şi a venit într-una din zile să stea pe lângă noi (păţea şi el cam ce păţeam eu până să fie sorămea nevoită să mă ia cu ea). Vine tipul şi aude Coco Jumbo şi fără să stea pe gânduri vreo clipă, începe să cânte şi el pe acolo nişte cuvinte care nu însemnau nimic şi combinate cu vocea dominată de un sunet de polipi neoperaţi suna mai mult decât comic. Atât de bine m-am simţit atunci să pot râde şi eu cu grupul mai ales că atunci nu eram eu motivul ) Deh, mă integrasem. Cum? Numai eu ştiu!

Nu ştiu când vi s-a întâmplat vouă ultima dată, dar eu săptămâna asta am avut ocazia să retrăiesc câteva momente petrecute cu ceva ani în urmă. Momente dragi de care mi-am amintit şi asta nu doar odată. Prima dată s-a întâmplat lunea asta când am avut ceva treabă chiar în cartierul unde am copilărit şi nefiind presat de timp am ales să o iau agale la pas printre străzile pe unde mi-am făcut cele mai multe şi urâte julituri, pe unde mă băteam cu băieţii dar şi cu câinii, pe unde îmi pierdeam vocea pe la jocuri şi pe unde alergam până simţeam că a plecat din mine şi ultima picătură de energie.

Am luat-o uşor la pas doar pentru a putea să stau la taclale cu amintirile mele pentru că doar ele pot să înţeleagă ce am simţit când am revenit acasă. Am rămas surprins să văd că foarte multe nu s-au schimbat, dar în special blocul unde am stat a rămas perfect la fel. Aceaiaşi uşă galbenă şi urâtă şi acelaşi aspect. Nimic schimbat ca şi cum nu am pierdut nimic în tot timpul cât nu am mai trecut pe acolo, iar asta m-a ajutat să îmi vină în faţa ochilor pe loc imagini cu ce făceam acum vreo 10-15 ani. A fost un moment pe care l-am savurat din plin.

Apoi mi s-a întâmplat să vorbesc la telefon cu o prietenă şi mi-am amintit alte evenimente de acum 10 ani pe care foarte probabil am să le descriu cu altă ocazie. A fost o altă ocazie în care am savurat amintirile tocmai reîmprospătate. Am vorbit cam mult dar mie mi-a plăcut

După ocazia asta, ca o cireaşă de pe tort, ieri m-am întâlnit cu un coleg din Şcoala Generală şi chiar mi-a făcut plăcere să-l revăd. Dincolo de faptul că a mai crescut nu se schimbase deloc. Am stat de vorbă puţin şi ne-am mai amintit de una de alta.

Săptămâna asta a fost săptămâna amintirilor din copilărie…şi nu sunt puţine.

Niciodată dacă te vei chinui să îţi aminteşti câte ceva despre copilărie nu vei reuşi să îţi aminteşti chiar totul şi în ordinea exactă. Asta este o constatare care a trebuit să o recunosc oricât de mult mi-aş fi dorit să o contrazic. Oricât aş vrea eu amintirile mi le reîmprospătez numai în anumite ocazii când mai aud ceva asemănător şi la alţii. Imediat îmi amintesc păţaniile dar niciodată nu mi le amintesc dacă stau şi încerc să mi le amintesc forţat.

Un alt amănunt este că şi dacă mi le aduc aminte, oricât aş încerca să le povestesc cât mai bine, îmi dau seama că tot nu au farmecul imaginilor din mintea mea. Oridecâte ori ajung în locuri de care sunt legat emoţional parcă stau şi povestesc amintirile cu acele locuri. Am impresia că numai acele locuri mă înţeleg întocmai şi oricât aş încerca să prezint cuiva acele amintiri prezentându-i şi locurile unde s-au întâmplat, tot nu le va gusta aşa cum aş vrea eu.

Zilele astea mi-am amintit că fiecare copil încearcă să se integreze într-un grup, iar atunci când sunt mici, copiii sunt destul de afectaţi dacă nu reuşesc să îşi facă prieteni. Eu ştiu că am avut patru prieteni foarte buni dinainte să plec la şcoală: trei băieţi şi o fată. Total opus  de ce urma să fie când am crescut. Acum am multe prietene şi mai puţini prieteni

Primul prieten aş vrea să îmi aduc aminte cum mi l-am făcut dar nu îmi amintesc. Personal cred că ne-am împrietenit doar pentru simplul fapt să el stătea la etajul doi şi eu la etajul trei, apartamentele fiind pe aceiaşi coloană, iar cum mama o vizita pe vecina foarte des era şi normal să ne împrietenim şi noi. Acest prieten însă a plecat din ţară destul de repede şi nu prea am apucat să ne facem prea multe amintiri împreună. Ştiu doar că mi-a cunoscut muşcăturile

Alături de ceilalţi doi băieţi ştiu că făceam un trio foarte reuşit. Ne încurajam la tâmpenii precum găina la tăiere. Astea însă altădată pentru că acum vorbim despre cu totul altceva. Ce a fost cu totul interesant a fost că am avut şi o prietenă foarte bună asta cu toate că atunci când eram mic nu prea îmi plăcea să stau cu fetele. Aveam eu trio-ul meu, ori mergeam la un tenis de picior, ori fotbal (bineînţeles dacă jucau şi celelalte două treimi ale trio-ului), iar singurele jocuri pe care le făceam şi care includeau fete erau cele de echipă. Oricum era ceva nou să îmi petrec mai mult timp şi cu o fată. Acum chiar îmi propun să o vizitez pe fată pentru că nu am mai văzut-o de vreo cinci ani şi chiar ar fi frumos o revedere

Integrarea într-un grup de prieteni era uşoară atunci. Trebuia doar să vă placă un singur lucru comun şi eraţi cei mai buni prieteni. Astăzi lucrurile sunt mai complicate atunci când vrei să îţi faci nişte prieteni. Dacă e ceva ce regret este că timpul trece şi eu cresc. Dar mai am o opţiune: o să mă mai copilăresc din când în când

Nu îmi amintesc cu exactitate vârsta la care am pus prima dată piciorul într-o biserică dar ştiu am fost captivat. Multă lume, mulţi copii, măsuţă cu nisip, o tanti cu părul alb, privire caldă şi voce blândă interesată de copii şi care ne spunea poveşti din Biblie şi ne învăţa cântece şi faptul că primeam atenţie foarte multă din partea oamenilor mari îmi făceau plăcere. Poate şi faptul că am văzut lumina din biserică mi-a atras atenţia. Pentru cei care nu ştiu cred că v-aţi dat seama că nu vorbesc de o biserică ortodoxă. Când eram pe la vreo 4 sau 5 ani, mama m-a luat pe mine şi pe sora mea şi ne-a dus la o altfel de biserică, biserica adventistă. Îmi aduc aminte că mi-a plăcut din prima şi mi-am făcut repede prieteni chiar dacă eram mai recalcitrant când eram mic şi mă enervam repede chiar şi pe acea tanti cu părul alb, privire caldă şi vocea blândă. În drum spre biserica adventistă treceam şi pe lângă o biserică ortodoxă şi mama a vrut să îmi arate cum este şi într-o biserică ortodoxă. Ţin minte că nu mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut foarte întunecată şi pe alocuri sinistră, drept urmare nu am vrut să stau prea mult în ea ieşind imediat.

În cea perioadă, la 4 sau 5 ani, exact după ce mama m-a dus la biserică a urmat şi experienţa grădiniţei. Mama m-a dus şi la grădiniţă  acolo unde educatoare era o femeie de la biserică. A fost o experienţă scurtă pentru că după 3 luni m-am plictisit şi oricum eram cam rău şi pe acolo V-am spus că eram recalcitrant când eram mic. Să revenim la biserică. Când mergeam la biserică, de la ora 9:30 şi până la ora 10:30 acea tanti cu părul alb se ocupa de noi copii şi ne simţeam bine. După ora 10:30 era o pauză de 30 de minute în care ne simţeam mai bine ca niciodată apoi urma de la 11:00 – 12:00 predica. Aici era o mare încercare pentru mine. Niciodată nu aveam răbdare şi făceam cam urât. Mama trebuia să aibă mereu la ea un caiet şi un pix pentru că altfel nu reuşea să mă facă să tac. O altă amintire pe care o am legată de biserică este că o dată la 3 luni tinerii din biserică susţineau un program de cântări şi poezii la finalul căruia primeam un pacheţel. Aşa fericit eram că abia mai aveam răbdare până la final cu gândul la ce voi găsi în el. Bineînţeles că trebuia să spun şi eu o poezie şi să cânt cât puteam eu de bine. Nu ştiu cum vă amintiţi voi momentul când aţi păşit pentru prima dată într-o biserică dar mie mi-a plăcut atât de mult încât merg şi astăzi fără să îmi pară rău, doar că astăzi nu mai am nevoie de caieţel şi pix ca să treacă predica mai repede şi nu mai cânt pentru a primi un pacheţel. M-am făcut băiat mare!

Singura poză pe care o am de când eram mic la biserică. Nu aveam chiar 4-5 ani aici dar merge