Știu că ninsorile astea fac multe probleme autorităților, oamenilor care abia ajung la serviciu, elevilor și studenților, bătrânilor dar mai ales nevoiașilor de pe străzi, dar eu mă bucur când mă uit pe geam și văd că ninge. Mă bucur când văd că s-a prelungit codul portocaliu pentru că asta înseamnă ninsoare. Îmi place când văd totul alb. Asta poate și pentru motivul că nu se mai vede mizeria orașului, însă cel mai mult îmi place când văd totul alb pentru că îmi vin în minte iernile din trecut când totul era alb. Străzile în special, iar copiii se bucurau că nu îi mai deranjează nicio mașină în timp ce se dăteau pe derdeluș în mijlocul străzii. Și nu orice derdeluș. Un derdeluș lung de vreo 15 metri în care îți făceai freza, iar după ce derdelușul era desăvârșit în urma aruncării apei pe zăpadă, urma binemeritata bătaie cu zăpadă după ce făceam cazemate pe care bineînțeles le stropeam cu apă pentru a îngheța și a fi rezistente în războiul care urma să înceapă.  Să-mi fie cu iertare dar eu mă bucur când văd străzile albe și orașul acoperit de alb. Măcar iarna Bucureștiul pare că e un oraș frumos

De obicei nu visez. Dacă se întâmplă să visez, visez foarte rar şi atunci sigur visez doar ficţiuni. De fapt, noaptea nu visez, cu ochii deschişi însă visez. Asta mi se întâmplă des, poate prea des, dar nu văd o problemă în asta mai ales că fac foarte bine diferenţa între vis şi realitate. Şi totuşi îmi place să visez cu ochii deschişi. Noaptea nu îţi poţi controla visele..ziua da. Poţi să visezi ce vrei, cum vrei, când vrei şi cât vrei şi să nu mai spunem că poţi visa şi aproape oriunde. Cu ochii deschişi îmi place să visez pentru că ajung oriunde în doar câteva secunde. V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să mergeţi printre dorinţele celor din jurul vostru? Să te plimbi pe stradă şi să vezi în fiecare om care trece pe lângă tine întruchipate în fiinţe, dorinţele acelor persoane. Să mergi pur şi simplu şi să vezi ce îşi doreşte lumea să se întâmple în viaţa lor. Să mergi printre dorinţele oamenilor să le observi, dar tu să fi singur capabil de lucrul acesta. Atâtea dorinţe şi foarte probabil multe dintre ele chiar comune şi cu un grad foarte greu de realizare. Ca să fac lucrurile să fie şi mai interesante, după ce ai observat dorinţele fiecăruia să ai capacitatea de a ştii dacă acea persoană îşi va împlini acele dorinţe sau nu.

Putem să mai complicăm puţin lucrurile? Sigur că da. Să zicem că după aceste două abilităţi ai şi o limită: nu poţi vedea în dreptul persoanei tale dacă dorinţele tale se vor împlini. Este normal să ştii ce îţi doreşti dar să nu ştii ca în cazul celor pe care îi întâlneşti zilnic, dacă în dreptul tău se vor împlini dorinţele. Am fi putut spune că i-ai putea întreba pe alţii despre viitorul dorinţelor tale, dar am menţionat deja: doar tu ai cele două capacităţi. Cred că ar fi interesant ca lucrurile să se întâmple aşa. De ce? Păi hai să vedem. Ai ocazia de a vedea ce îşi doresc oamenii şi totodată să vezi în ce măsură aceste dorinţe se împlinesc şi mai exact care din ele se împlinesc. Tu ai ştii ce dorinţe ai şi ai putea face o logică prin comparaţie şi ai putea să observi că unele dorinţe se împlinesc, iar altele nu. Ar putea fi util acest exerciţiu deoarece ne-ar ajuta să nu ne mai pierdem timpul cu toate dorinţele inutile şi chiar ne-ar ajuta să ne punem dorinţe care au un grad mai mare de realizare şi nu doar nişte S.F-uri demne de cinematografia americană.

P.S: În timpul facultăţii mă trezeam în mijlocul examenelor cu gândul la următoarea trăznaie: cum ar fi dacă ar fi îndeajuns să pun mâna pe cartea de lângă mine şi să ştiu tot ce este în ea pentru un timp de 30 de secunde, fără a o deschide, şi apoi să o reating până când pot rezolva subiectele. Nimeni nu ar bănui că am copiat

Spuneam ultima dată că aveam ceva prieteni, nu mulţi dar numai buni pentru începuturile socializării mele care cu timpul avea să ia aspecte interesante. De ce spun asta? Cine mă cunoaşte ştie Cunosc în prezent muuuulte persoane încât dacă aş vrea să fac o listă cu toate persoanele cunoscute cu siguranţă lista ar fi foarte lungă şi tot aş uita pe mulţi. Ce e mai interesant e că nu am fost mereu o persoană care să ştie să se bage pe sub pielea oamenilor astfel încât să se facă plăcut (nu că acum aş ştii să fac treaba asta prea bine, dar orişicât, acum stau mai bine ). Ţin minte că deşi aveam câţiva prieteni pe la bloc, vacanţele mi le făceam pe la ţară şi acolo nu prea reuşeam eu să îmi fac prea mulţi prieteni. Erau mai mari şi nu aveau ei chef să  îşi piardă timpul cu toţi “mucoşii”.

Sormea fiind mai mare şi fiind fată, era deja în mijlocul lor şi era totul okay pentru ea. Problema era că pe mine nu mă băgau în seamă şi râdeau de mine. Cel mai des încercările mele de a socializa cu ei sfârşeau prin alergări pe uliţă, o înjurătură din partea mea imediat ce intram pe poartă în curte şi apoi un scuipat din partea jignitului   Cam aşa se termina în fiecare zi de câteva ori pe zi (mai exact, mereu când mă apropiam de grupul sorămii), orice încercare de “socializare”. Acum să nu vă gândiţi că ăia fiind mai mari erau nişte nenorociţi fără scrupule. Pur şi simplu eu eram tare nenorocit. Făceam ce făceam şi îi enervam. Erau zile când reuşeam să stau printre ei că de…o pâram pe sorămea “lu’ bunica” şi trebuia să mă ia cu ea. Oricum, de bine de rău într-un final alergăturile pe uliţă s-au împuţinat, dar problema era că râdeau de mine de câte ori aveau ocazia…şi aveau ocazii multe fiind ăl mai mic

Ţin minte că pe atunci se asculta Mr. President – Coco Jumbo şi prin sat era un băiat cam de vârsta mea care avea nişte polipi cam mari şi trebuia operat dar pe nimeni nu interesa. Şi a venit într-una din zile să stea pe lângă noi (păţea şi el cam ce păţeam eu până să fie sorămea nevoită să mă ia cu ea). Vine tipul şi aude Coco Jumbo şi fără să stea pe gânduri vreo clipă, începe să cânte şi el pe acolo nişte cuvinte care nu însemnau nimic şi combinate cu vocea dominată de un sunet de polipi neoperaţi suna mai mult decât comic. Atât de bine m-am simţit atunci să pot râde şi eu cu grupul mai ales că atunci nu eram eu motivul ) Deh, mă integrasem. Cum? Numai eu ştiu!

Există atâtea sentimente pe lumea asta încât cu greu îţi poţi aduce aminte de toate şi cu greu ar putea un om să le simtă pe toate, iar dacă se confruntă cu un sentiment pe care nu l-a mai avut până atunci spune că se simte ciudat. De curând am simţit un sentiment plăcut la care până acum nici măcar nu m-am gândit că poate exista, dar de care m-am bucurat nespus. Omul fiind o persoană creată pentru a socializa cu cei din jurul lui, în timpul vieţii acordă mai mult sau mai puţină încredere anumitor persoane aşa încât ajunge să investească sentimente în acele persoane şi asta am făcut şi fac şi eu fiind o persoană normală (zic eu). Ce a fost atât de plăcut încât m-a făcut să îi dedic astăzi un articol a fost sentimentul ăla de negare a dezamăgirii. Acel sentiment care vine şi anulează o dezamăgire din trecut. Alături de alte sentimente plăcute pe care fiecare şi le poate enumera în dreptul lui, există acel sentiment pe care îl simţi atunci când o persoană în care ai investit sentimente în trecut şi care te-a dezamăgit atunci, vine şi îţi spune în prezent că totuşi nu te-ai înşelat în privinţa acelei persoane când ai ales să investeşti timpul şi sentimentele tale în ea. Exact sentimentul ăsta l-am simţit eu şi este un sentiment care îţi poate face ziua frumoasă indiferent cum a fost ea până atunci. Nu ştiu dacă i-aş putea spune acestui sentiment RECUNOŞTINŢĂ deoarece nu e chiar o mulţumire din partea acelei persoane, dar sentimentul acela că nu te-ai înşelat în privinţa unei persoane şi că nu ai pierdut timp din viaţa ta degeaba îţi dă o satisfacţie pe care nu multe lucruri şi situaţii ţi-o pot oferi. E un sentiment pe care mi-aş dori să îl simţiţi toţi de cât mai multe ori posibil

În ultimul timp, aş putea spune chiar că în ultimii ani, mai toată mass-media este ciudată dacă nu o ia treptat spre nebunie. O nebunie dictată de interesul numit BAN. Fie că citeşti un ziar, fie că te uiţi la T.V., fie că asculţi la radio sau navighezi pe Internet, tot mai multe ştiri sunt total neinteresante. Mai rău este că din totalul ştirilor pe care le auzi doar aproximativ 5% sunt ştiri pozitive. Încă un amănunt care trebuie neapărat specificat este că dacă sunt pozitive asta nu le face automat şi ştiri importante. Din păcate tot mai rar mai auzim ştiri care să ne facă inima să tresalte de bucurie. De cele mai multe ori, ca să nu generalizez pentru că urăsc să fac asta, ştirile (veştile) cu adevărat bune sunt aduse la o scară redusă fără să facă tam-tam. Încă o dată se verifică faptul că veştile proaste circulă repede.

Auzi la radio că Preşedintele Băsescu duce un război cu magistraţii şi presa e în delir pentru acest lucru bun. În fond pentru mine această ştire nu are mare impact ca persoană pentru că eu rămân acelaşi. Mă uit la T.V. şi văd că unele state au ieşit din criză dar până la urmă nici chiar această ştire nu mă entuziasmează prea tare pentru că eu tot şomer cu diplomă sunt şi nu mă încălzeşte pe mine cu nimic faptul că Germania şi Franţa au ieşit din criză. Citesc ziarul şi aflu că România a scos un egal pe Stade de France şi lumea e încântată, dar pe mine nu mă atinge cu nimic. S-a dovedit ce ştire bună a fost după egalul cu Austria. O veste bună nu este bună temporar. O veste bună este bună până la capăt.

O veste cu adevărat bună este când aud că tata şi-a luat permisul de conducere după ce a avut câteva încercări şi nu că Monica Columbeanu a rămas fără permis.

O veste bună este atunci când îmi amintesc că astăzi este ziua sorei mele şi nu când aflu că fi-su lui Prigoană a primit cadou un Lamborghini cu care să intre în stâlp.

O veste cu adevărat bună este atunci când aflu că nepoţelului meu i-a mai crescut un dinte şi nu când aflu că Simona “Senzual” şi-a amintit care este numele ei de familie.

O veste cu adevărat bună este când afli că cineva drag a obţinut un job mai bun pe care şi-l dorea de mult şi nu când afli că românii vor câştiga mai mult începând din 2030.

O veste cu adevărat bună este când nepoţelul tău face 1 anişor şi nu când auzi că Enrique Iglesias nu are voce dar te bucuri ca prostul pentru că nici tu nu ai voce dar măcar sunteţi chit.

Veştile cu adevărat bune sunt cele care îţi fac inima să râdă şi care fac să se mişte ceva în tine. O veste cu adevărat bună face parte din frumuseţile vieţii. În ziua de azi majoritatea ştirilor sunt făcute în aşa fel încât să prostească lumea şi să îi atragă atenţia de la lucrurile cu adevărat importante din viaţa unui om. Totul are la bază banul pentru că atâta timp cât o ştire se vinde atunci vine şi banul, iar ştirile care se vând din păcate sunt de ultima speţă şi nu au mare legătură cu viaţa reală. Un adevăr trist, dar principalii vinovaţi suntem tot noi pentru că cerem prostii.