Nu ştiu care a fost în ultima vreme lucrul de care aţi auzit voi vorbindu-se cel mai mult, dar eu unul oriunde mă aflam auzeam vorbindu-se despre Haiti. La TV, pe Internet, în maşină la radio,  la biserică, în ziare, pe stradă, oriunde mă aflam auzeam despre Haiti. Astăzi însă în timp ce mă uitam pe Realitatea TV pur şi simplu am avut o stare de scârbă din mai multe motive. Prima dată în timp ce vedeam imaginile am observat un lucru la care nu m-am gândit până azi. Alimentele erau aruncate din avion ca la nişte animale apoi nişte “oameni” se uitau ce frumos se bat săracii oameni pe mâncare doar doar or să mai reziste câteva zile. Pur şi simplu oameni ăştia sunt trataţi aşa intenţionaţ. Un subiect de presă care se vinde bine. De ce ar interveni pentru calmarea şi rezolvarea problemelor când le pot menţine şi să aibă mai mult timp subiecte de ştiri. Dacă ar interveni cum trebuie şi toate ar intra pe un făgaş normal în cel mai scurt timp, nu ar mai avea despre ce să scrie, aşa că haosul trebuie accentuat pentru venituri mai mari.

De altfel, eu unul nu ştiu să fie vreo situaţie unde americanii au intervenit şi au rezolvat problemele. Americanii au reţeta perfectă pentru instaurarea haosului. Un haos din care ei au de câştigat iar restul nu contează. În cazul în care nu aţi observat că tot haosul din Haiti este comandat şi întreţinut, vă rog ca data viitoare când veţi vedea imaginile la Tv, să vă uitaţi mai atenti. Ca o dovadă de cinism desăvârşit mi s-a părut atitudinea plină de tupeu a celor de la Realitatea care după ce au difuzat imaginile din ţara haosului, au difuzat nişte imagini care nu mai au nevoie de comentarii. Imediat după reportajul din Haiti au urmat imagini de pe vase de croazieră. O dovadă de ironie crasă. E ca şi cum te-ai duce la o înmormântare, susţii un speach care să îi facă pe toţi să plângă apoi te opreşti brusc şi spui: apropo, v-am arătat pozele din concediu?

Dacă mai era nevoie de o dovadă că lumea asta a luat-o razna cred că asta i-a pus cireaşa de pe tort. Mi se pare incredibilă o asemena atitudinea într-un secol plin de “umanitate” după părerea unora.

Se spune într-o reclamă pe la televizor că lucrurile bune se întâmplă doar persoanelor responsabile. Responsabile de ce? De accidente? Prea multe nu vreau să spun acum, aşa că o să vă las pe voi să citiţi, (dacă o să reuşiţi), următoarea declaraţie făcută de “SUSEMATU”. Declaraţia în cauză a fost primită de una din filialele UNIQA ASIGURĂRI.

P.S: Eu acum mă întreb: câte clase o fi având respectivul om? Dacă avea măcar 4 clase putea să formuleze o declaraţie de 10 rânduri în aşa fel încât să poată fi descifrată cu uşurinţă

Stăteam şi mă gândeam ca tot omul pe la 2 noaptea şi mi-a venit în minte o situaţie şi chiar mi se pare ciudată tare. Nu ştiu cum, dar la ora asta mi s-a pus pata pe faza asta şi dacă nu scriu despre ideea asta când îmi aduc aminte, după aia iar uit   Mi s-a întâmplat şi nu o dată, dar ultima dată chiar m-a scandalizat deşi nu m-am exteriorizat. Despre ce e vorba? Imaginaţi-vă următoarea discuţie care are loc în metrou imediat după ce prietena noastră comună coboară şi rămânem doar noi doi:

Eu: Se pare că avem prieteni comuni.
Ea: Da…(cu jumătate de gură).
Eu: Pe mine mă cheamă Cristi.
Ea: Eu sunt X (cu aceiaşi jumătate de gură).
Eu: Încântat.
Ea: Şi eu. (e posibil să fi folosit cealaltă jumătate de gură).

Staţia următoare de metrou…

Eu: Şi cum ţi se pare atmosfera pe la noi?
Ea: Interesant…(nicidecum nu vroia să deschidă toată gura).
Eu: Trebuie să mai vii ca să te convingi că e o atmosferă frumoasă.
Ea: Da…

După încă o staţie de metrou…

Eu: Dacă ne vedem şi data viitoare o să te prezint la cât mai multă lume ca să îi cunoşti.
Ea: (Dă din cap aprobator).
Eu: Dar tu eşti mereu aşa tăcută?
Ea: Da, nu sunt prea vorbăreaţă.

După încă o staţie…

Ea: Eu aici cobor.
Eu: La revedere şi o seară frumoasă.
Ea: Mersi la fel.
Eu: Pa.
Ea: Pa.

Coboară şi se închid uşile.

Mă întreb: oare de ce unele persoane nu vorbesc mai mult. Sau măcar mai dezinvolt. Cel puţin discuţia de mai sus pur şi simplu te făcea să te simţi chiar aiurea. Chiar dacă nu cunoşti persoana respectivă, dar măcar încearcă o conversaţie Urăsc fazele astea şi chiar nu le pot înţelege… Sunt eu mai ciudat sau astea sunt momente în care îţi vine să ieşi pe geam? Exemplul ăsta este cum este, dar se poate să dai peste situaţia când vorbim despre o relaţie dintre un el şi o ea, ceea ce este foarte neplăcut. Eu unul aş vrea ca fata aia de lângă mine să vorbească frate. Dacă vorbeşte prea mult o să ştiu eu cum să îi spun fără să o supăr, dar decât să stea ca banca în parc şi să simt că am ieşit la plimbare cu peretele…mai bine să vorbească (Oricum, nu cred că m-ar aduce în situaţia să îi spun să vorbească mai puţin. Până acum doar sorei mele i-am spus asta ). Dacă nu încerci să faci ceva pentru a vă cunoaşte mai mult atunci cum crezi că o să ajungă relaţia aia undeva? Okay, de cele mai multe ori aceste persoane tăcute spun că pentru a deveni mai vorbăreţe trebuie mai întâi să aibă o încredere în tine. Întrebarea mea este: cum să îţi câştige omul ăla încrederea când abia scoţi 3 vorbe? So, ar fi mai bine să laşi tăcerea pentru persoanele care chiar nu pot vorbi şi să încerci să faci o conversaţie. Nu aşa e normal? 

De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.

Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.

Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care  au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.

Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.

Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.

Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.

Nu cred că are rost o clasificare a lor deoarece din multele lucruri studiate de om, pot spune cu siguranţă că sentimentele cu greu pot fi cuprinse în nişte clasificări banale. Sentimentele sunt prezente în toate acţiunile de zi cu zi ale omului şi se găsesc în orice fiinţă vie. Personal consider că până şi gândacii de bucătărie au sentimente. Când simt pericolul caută un loc cât mai sigur. Albinele când simt inamici care ar putea dăuna familiei, acţionează conduse fiind de sentimente. Oamenii care sunt şi mai cerebrali şi au conştiinţă, pot cugeta şi pot alege între bine şi rău, (sau cel puţin ar trebui să poată),  este condus de sentimente într-o manieră şi mai clară decât animalele şi insectele. Aş putea spune chiar că sentimentele stau la baza acţiunilor. Şi totuşi, sentimentele ce sunt? Deşi spuneam că sentimentele nu pot fi cuprinse în clasificări, singura clasificare la care m-aş încumeta să o fac împarte sentimentele în două: sentimente pozitive şi sentimente negative.

Din experienţa pe care am acumulat-o până acum în viaţă pot spune cu totală siguranţă, că sentimentele pozitive nu pot fi ţinute înăuntru oricât am încerca. Nu le putem pune în lesă sau într-o colivie de oţel. Mai devreme sau mai târziu ele vor ieşi singure la suprafaţă. De cele mai multe ori sentimentele pozitive sunt strâns unite de ceea ce noi numim IUBIRE. Sunt manifestarea acestei stări, iar mie îmi place să spun că dacă iubirea nu are termen de valabilitate atunci nici sentimentele nu au termen de valabilitate. Eu nu am auzit pe nimeni care spre exemplu a simţit ani de zile sentimentul de dragoste, sentimentul de a oferi vieţii sensul de “NOI” în loc de “EU”, să ajungă să spună că nu mai simte sentimentul. Că mai sunt persoane care susţin asta, este aceiaşi teorie care se poate aplica şi multor “atei”. În sinea lor sentimentul ăsta există doar că încearcă să îl omoare. Dacă încerci să ascunzi sentimentele pozitive cu timpul ele se vor acumula şi îţi vor face rău, dar în final tot vor ieşi la iveală cumva.

Sentimentele negative sunt şi ele de altfel la baza multor acţiuni din păcate acţiuni care amintesc mai mult de regnul animal. Tocmai ce spuneam că şi ele au sentimente. Spre deosebire de sentimentele pozitive, chiar se recomandă ascunderea sentimentelor deoarece acest lucru te poate conduce la decizii ce pot să te ajute foarte mult şi să îţi formezi caracterul.

Toate sentimentele sunt prezente în om încă de la început. Ne naştem cu ele. Diferenţa în viaţă o va face mediul de viaţă în care ai crescut în primii 7 ani de viaţă. Dacă exemplele tale au fost demne de urmat atunci în dreptul tău sentimentele pozitive vor avea un factor decizional în cele mai multe cazuri, iar dacă mediul în care ai crescut a fost unul nociv cu siguranţa acest lucru se va reflacta în mod megativ asupra diciziilor tale şi implicit asupra modului în care sentimentele îţi conduc viaţa. Sentimentele pot fi dobândite pe parcurs dar este foarte greu ca acestea să ia locul celor care au avut câştig de cauză la începutul vieţii. Spre exemplu: un copil care a crescut la casa de copii sau pe stradă cu siguranţă nu îi va fi uşor să ia cele mai bune şi cele mai corecte decizii. Foarte puţini copii care cresc într-o casă de copii până la 18 ani reuşesc să se integreze în societate ca şi cum nu ar fi plecat de la început cu un dezavantaj. De asemenea, un copil care a avut cele mai bune exemple lângă el, este mai greu să se depărteze de la învăţăturile părinteşti. Întotdeauna sunt excepţii, dar aceste excepţii nu formează o regulă. Bineînţeles că trebuie să ţinem cont de aceste excepţii.

Ce aş vrea să subliniez prin această postare? Păi sunt mai multe lucruri.

1. Dacă sunteţi părinţi acordaţi cea mai are importanţă educaţiei copiilor. Creşteţi copiii într-un spirit cât mai optimist şi condus de moralitate şi dreptate.
2. Sentimentele odată dobândite pot fi foarte greu de schimbat. Nu poţi spune azi “Te iubesc” şi mâine “Te urăsc”. Ca să se ajungă aici este nevoie de foarte mult timp dar şi de mai multe probleme nerezolvate la timpul lor.
3. Sentimentele pozitive nu pot fi ascunse. Nu încercaţi pentru că vă veţi face rău. Dacă nu mă credeţi nu aveţi decât să experimentaţi.
4. Sentimentele negative, trebuie îmblânzite oricât de mult timp ar dura. Este un bine pe care fiecare îl poate face pentru el.
5. Sentimentele nu au termen de valabilitate.