Știu că ninsorile astea fac multe probleme autorităților, oamenilor care abia ajung la serviciu, elevilor și studenților, bătrânilor dar mai ales nevoiașilor de pe străzi, dar eu mă bucur când mă uit pe geam și văd că ninge. Mă bucur când văd că s-a prelungit codul portocaliu pentru că asta înseamnă ninsoare. Îmi place când văd totul alb. Asta poate și pentru motivul că nu se mai vede mizeria orașului, însă cel mai mult îmi place când văd totul alb pentru că îmi vin în minte iernile din trecut când totul era alb. Străzile în special, iar copiii se bucurau că nu îi mai deranjează nicio mașină în timp ce se dăteau pe derdeluș în mijlocul străzii. Și nu orice derdeluș. Un derdeluș lung de vreo 15 metri în care îți făceai freza, iar după ce derdelușul era desăvârșit în urma aruncării apei pe zăpadă, urma binemeritata bătaie cu zăpadă după ce făceam cazemate pe care bineînțeles le stropeam cu apă pentru a îngheța și a fi rezistente în războiul care urma să înceapă. Să-mi fie cu iertare dar eu mă bucur când văd străzile albe și orașul acoperit de alb. Măcar iarna Bucureștiul pare că e un oraș frumos 
Nu ştiu care a fost în ultima vreme lucrul de care aţi auzit voi vorbindu-se cel mai mult, dar eu unul oriunde mă aflam auzeam vorbindu-se despre Haiti. La TV, pe Internet, în maşină la radio, la biserică, în ziare, pe stradă, oriunde mă aflam auzeam despre Haiti. Astăzi însă în timp ce mă uitam pe Realitatea TV pur şi simplu am avut o stare de scârbă din mai multe motive. Prima dată în timp ce vedeam imaginile am observat un lucru la care nu m-am gândit până azi. Alimentele erau aruncate din avion ca la nişte animale apoi nişte “oameni” se uitau ce frumos se bat săracii oameni pe mâncare doar doar or să mai reziste câteva zile. Pur şi simplu oameni ăştia sunt trataţi aşa intenţionaţ. Un subiect de presă care se vinde bine. De ce ar interveni pentru calmarea şi rezolvarea problemelor când le pot menţine şi să aibă mai mult timp subiecte de ştiri. Dacă ar interveni cum trebuie şi toate ar intra pe un făgaş normal în cel mai scurt timp, nu ar mai avea despre ce să scrie, aşa că haosul trebuie accentuat pentru venituri mai mari.
De altfel, eu unul nu ştiu să fie vreo situaţie unde americanii au intervenit şi au rezolvat problemele. Americanii au reţeta perfectă pentru instaurarea haosului. Un haos din care ei au de câştigat iar restul nu contează. În cazul în care nu aţi observat că tot haosul din Haiti este comandat şi întreţinut, vă rog ca data viitoare când veţi vedea imaginile la Tv, să vă uitaţi mai atenti. Ca o dovadă de cinism desăvârşit mi s-a părut atitudinea plină de tupeu a celor de la Realitatea care după ce au difuzat imaginile din ţara haosului, au difuzat nişte imagini care nu mai au nevoie de comentarii. Imediat după reportajul din Haiti au urmat imagini de pe vase de croazieră. O dovadă de ironie crasă. E ca şi cum te-ai duce la o înmormântare, susţii un speach care să îi facă pe toţi să plângă apoi te opreşti brusc şi spui: apropo, v-am arătat pozele din concediu?
Dacă mai era nevoie de o dovadă că lumea asta a luat-o razna cred că asta i-a pus cireaşa de pe tort. Mi se pare incredibilă o asemena atitudinea într-un secol plin de “umanitate” după părerea unora.
Se spune într-o reclamă pe la televizor că lucrurile bune se întâmplă doar persoanelor responsabile. Responsabile de ce? De accidente? 
Prea multe nu vreau să spun acum, aşa că o să vă las pe voi să citiţi, (dacă o să reuşiţi), următoarea declaraţie făcută de “SUSEMATU”. Declaraţia în cauză a fost primită de una din filialele UNIQA ASIGURĂRI.
P.S: Eu acum mă întreb: câte clase o fi având respectivul om? Dacă avea măcar 4 clase putea să formuleze o declaraţie de 10 rânduri în aşa fel încât să poată fi descifrată cu uşurinţă 
Stăteam şi mă gândeam ca tot omul pe la 2 noaptea şi mi-a venit în minte o situaţie şi chiar mi se pare ciudată tare. Nu ştiu cum, dar la ora asta mi s-a pus pata pe faza asta şi dacă nu scriu despre ideea asta când îmi aduc aminte, după aia iar uit 
Mi s-a întâmplat şi nu o dată, dar ultima dată chiar m-a scandalizat deşi nu m-am exteriorizat. Despre ce e vorba? Imaginaţi-vă următoarea discuţie care are loc în metrou imediat după ce prietena noastră comună coboară şi rămânem doar noi doi:
Eu: Se pare că avem prieteni comuni.
Ea: Da…(cu jumătate de gură).
Eu: Pe mine mă cheamă Cristi.
Ea: Eu sunt X (cu aceiaşi jumătate de gură).
Eu: Încântat.
Ea: Şi eu. (e posibil să fi folosit cealaltă jumătate de gură).
Staţia următoare de metrou…
Eu: Şi cum ţi se pare atmosfera pe la noi?
Ea: Interesant…(nicidecum nu vroia să deschidă toată gura).
Eu: Trebuie să mai vii ca să te convingi că e o atmosferă frumoasă.
Ea: Da…
După încă o staţie de metrou…
Eu: Dacă ne vedem şi data viitoare o să te prezint la cât mai multă lume ca să îi cunoşti.
Ea: (Dă din cap aprobator).
Eu: Dar tu eşti mereu aşa tăcută?
Ea: Da, nu sunt prea vorbăreaţă.
După încă o staţie…
Ea: Eu aici cobor.
Eu: La revedere şi o seară frumoasă.
Ea: Mersi la fel.
Eu: Pa.
Ea: Pa.
Coboară şi se închid uşile.
Mă întreb: oare de ce unele persoane nu vorbesc mai mult. Sau măcar mai dezinvolt. Cel puţin discuţia de mai sus pur şi simplu te făcea să te simţi chiar aiurea. Chiar dacă nu cunoşti persoana respectivă, dar măcar încearcă o conversaţie Urăsc fazele astea şi chiar nu le pot înţelege… Sunt eu mai ciudat sau astea sunt momente în care îţi vine să ieşi pe geam? 
Exemplul ăsta este cum este, dar se poate să dai peste situaţia când vorbim despre o relaţie dintre un el şi o ea, ceea ce este foarte neplăcut. Eu unul aş vrea ca fata aia de lângă mine să vorbească frate. Dacă vorbeşte prea mult o să ştiu eu cum să îi spun fără să o supăr, dar decât să stea ca banca în parc şi să simt că am ieşit la plimbare cu peretele…mai bine să vorbească (Oricum, nu cred că m-ar aduce în situaţia să îi spun să vorbească mai puţin. Până acum doar sorei mele i-am spus asta ). Dacă nu încerci să faci ceva pentru a vă cunoaşte mai mult atunci cum crezi că o să ajungă relaţia aia undeva? Okay, de cele mai multe ori aceste persoane tăcute spun că pentru a deveni mai vorbăreţe trebuie mai întâi să aibă o încredere în tine. Întrebarea mea este: cum să îţi câştige omul ăla încrederea când abia scoţi 3 vorbe? So, ar fi mai bine să laşi tăcerea pentru persoanele care chiar nu pot vorbi şi să încerci să faci o conversaţie. Nu aşa e normal?
De multe ori când greşim faţă de cineva pentru o perioadă suntem indiferenţi, iar perioada asta ar putea fi pe termen nedeterminat dacă persoana faţă de care ai greşit nu s-ar comporta ca atare. Când vezi că persoana faţă de care ai greşit începe să îţi arate că s-a supărat apare şi sentimentul de vinovăţie. Este adevărat că există şi categoria nesimţiţilor care nu vor simţi vreodată acest sentiment, dar în general lumea simte acest sentiment de vinovăţie şi se duce să îşi ceară scuze ori iertare. Sunt tot mai puţini cei care îşi cer iertare majoritatea alegând să îşi ceară scuze. Diferenţa dintre cele două fiind destul de mare. Când îţi ceri iertare îţi atribui vina şi ştii că ai greşit, dar când spui că îţi ceri scuze dai vina pe împrejurări şi drept urmare încerci să spui că nu a fost vina ta dar totuşi “hai să îţi ceri scuze să ştii că măcar ai făcut ceva”.
Acum urmează o etapă care ne înşeală amarnic. După ce ne ducem să ne cerem scuze sau iertare, după caz, ne aşteptăm ca toate lucrurile să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca un fel de abracadabra al copiilor. Ne aşteptăm ca un “îmi pare rău” sau “iartă-mă” să facă magie şi să şteargă totul cu buretele. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar dacă persoana faţă de care ai greşit te-a iertat sau ţi-a acceptat scuzele asta nu înseamnă că datoria ta s-a terminat aici. Eu unul cred că lucrurile sunt mult mai complexe deoarece aici intervin şi nişte principii. Să dau un exemplu.
Cineva s-a comportat faţă de tine cum nu trebuia apoi presat de sentimentul de vinovăţie vine şi îşi cere iertare. Tu îl ierţi dar apoi îi spui că nu poţi accepta oferta pe care ţi-o propune ca semn de reconciliere. Să dezvolt principiile de care vorbeam. De cele mai multe ori reconcilierile, care au apărut de curând în lumea modernă, nu sunt altceva decât nişte compromisuri pe care o persoană le face cu gândul că poate îl convinge că îi pare rău de un anumit gest. Partea mai urâtă nu este faptul că face un compromis, ci că îl face tot din obligaţie. Aşadar, de ce ai accepta un dar venit din obligaţie? Eu unul nu l-aş accepta chiar dacă faţă de acea persoană nu aş mai avea niciun resentiment.
Alt motiv pentru care nu aş accepta un gest bun venit la momentul de iertare este că dacă aş accepta acel compromis i-aş da acelei persoane de înţeles că dacă spune un “îmi pare rău “se rezolvă toate datele problemei. Tocmai asta nu se întâmplă. De aceea refuz civilizat pentru ca data viitoare când se va mai confrunta cu aceiaşi situaţie să poată învăţa ceva din greşelile trecutului. Altfel le va repeta cu un secces răsunător.
Ar mai fi un ultim motiv pentru care nu aş accepta. Probabilitatea de a greşii a 2 a oară faţă de mine într-un mod şi mai urât este destul de mare şi prin acest refuz i-aş transmite următorul mesaj: “rezolvă-ţi problemele şi apoi mai discutăm”. Toate aceste lucruri însă nu duc la concluzia că nu l-am iertat. Pot să iert pe cineva însă aştept să văd şi ceva schimbări din partea celui în cauză. Cum spunea şi Caragiale: e vorba de prinţipuri. Adevărat este că şi iertarea este un principiu dar dacă prin aplicarea principiilor imediat următoare acestea ajută pe cel în cauză atunci trebuie aplicate.
Aşadar, atunci când ştii că ai greşit faţă de cineva nu te aştepta ca un simplu “îmi pare rău” să schimbe lucrurile. Lucrurile doar încep să se schimbe cu un “îmi pare rău” iar continuarea este mai importantă.
